Credeam că, dacă îi asculți pe copii, dacă îi respecți, dacă le vorbești cu răbdare și îi ajuți să înțeleagă ce simt, vor deveni, aproape firesc, mai cooperanți, mai empatici, mai rezonabili. Visam un loc unde nu voi fi nevoită să ridic vocea, unde totul este cânt și armonie, unde ne jucăm frumos și răbdarea este singurul ingredient-cheie care face învățarea copiilor posibilă.
Numai că realitatea copiilor e mult mai... vie.
Se tachinează. Se necăjesc. Repetă exact comportamentul despre care ai vorbit ieri. Știu foarte bine regula și totuși o încalcă. Uneori îl exclud din nou pe același copil. Alteori pare că au înțeles ceva profund la ora două și la două și un sfert fac exact contrariul.
Și aici începe, de fapt, nu doar dezvoltarea lor. Începe și dezvoltarea educatorului.
Pentru mine, trecerea de la profesorul de la clasă la adultul care însoțește copii zi de zi într-un afterschool a fost una mult mai mare decât mi-am imaginat.
La clasă ești, într-o anumită măsură, master and commander. Ai un scop precis, un plan de lecție, un conținut de parcurs. Ora durează 50 de minute. Cadrul este clar. Chiar și spontaneitatea se petrece între niște margini destul de bine trasate. Sună clopoțelul și mergi la următoarea oră.
La afterschool, clopoțelul nu te mai salvează. :) Aici ești și profesor, dar ești mult mai mult decât atât. Ești omul la care vine copilul cu tema pe care n-o înțelege, cu fermoarul blocat, cu paharul vărsat, cu părul ciufulit, cu nedreptatea din jocul tocmai terminat, cu „nu mai e prietena mea”, cu „mi-a zis că sunt prost”, cu „pot să stau puțin lângă tine?”. Uneori ești chemată să explici o împărțire. Alteori să arbitrezi o dispută despre cine a avut primul creionul verde. Și alteori auzi din celălalt capăt al camerei:
-Mama!... aa... Mela! 😅 Se uită la mine și pufnim în râs.
Nu sunt mama lor și nici nu vreau să ocup acel loc. Dar scăparea aceasta de limbaj spune ceva despre natura relației noastre. Petrecem multe ore împreună. Îi vedem obosiți, entuziasmați, flămânzi, geloși, generoși, nedrepți, neputincioși, tandri, furioși, caraghioși. Îi vedem nu doar în postura relativ ordonată de elev, ci în viața lor de fiecare zi.
Și tocmai această apropiere te obligă să renunți la iluzia că educația înseamnă numai să știi ce trebuie să faci cu un copil. Uneori înseamnă să te întrebi ce trebuie să faci cu tine însăți înainte să răspunzi copilului. De aceea am lucrat și lucrez constant la propria mea dezvoltare personală. Și îmi vin și acum în minte cuvintele terapeutului meu, acum mulți ani de zile, când încercam să găsesc ateliere terapeutice pentru copiii mei: „Mela, cea mai bună terapie pentru copil este terapia părinților.” Aș adăuga eu acum - a adulților care au gijă de ei. Am înțeles din prima clipă ce voia să spună. Sunt și mamă, și orice parinte știe cum au copiii un talent extraordinar de a ne aduce în față exact lucrurile despre care credeam că noi, adulții, suntem deja lămuriți, sau de a ne apasa butoane pe care nici nu stiam ca le avem.
Cât de bine suportăm frustrarea când ei nu fac ceea ce ne așteptam? Ce se întâmplă cu noi când un copil ne sfidează? Cât de repede transformăm dezamăgirea în furie? Cât de greu ne este să privim un copil suferind fără să alergăm imediat să-i îndepărtăm suferința? Cât din ceea ce îi cerem este cu adevărat despre nevoia lui și cât este despre propria noastră nevoie de ordine, liniște, control sau confirmare că „facem lucrurile bine”?
Nu sunt întrebări comode. Și in nici un caz nu le scriu dintr-un loc în care presupun ca aș avea toate răspunsurile. Sunt și acum situații în care copiii mă provoacă. Mai ales atunci când se necăjesc repetat, când văd că unul dintre ei știe foarte bine că îl rănește pe celălalt și totuși continuă. Sunt momente în care primul meu impuls este să vreau să opresc totul, să fac dreptate, să găsesc formula care va rezolva definitiv problema.
Și apoi îmi amintesc ceva ce a trebuit să învăț în timp: nu pot schimba lumea și nici nu pot construi pentru copii o lume în care toți oamenii se vor purta întotdeauna așa cum cred eu că ar trebui.
Pot pune limite. Pot proteja. Pot opri un comportament care rănește. Pot asculta. Pot pune întrebări. Pot reveni asupra unei situații după ce emoțiile s-au liniștit. Pot comunica cu parintii. Dar nu pot produce empatie la comandă. Nu pot grăbi maturizarea. Și nu pot cere unui copil de șapte ani să-și stăpânească de fiecare dată emoțiile ca un adult - mai ales când nici noi, adulții, nu reușim întotdeauna.
Am învățat mult și din discuțiile cu doamnele învățătoare. Uneori, perspectiva unui om care vede același copil într-un alt context mi-a schimbat complet lectura unei situații. M-a făcut să întreb mai mult și să presupun mai puțin. Și încă învăț să ascult. Nu doar „Cine a început?”, ci „Ce s-a întâmplat înainte?” Nu doar „De ce ai făcut asta?”, ci „Ce voiai să se întâmple?” Nu doar „Știi că nu e frumos”, ci „Ce crezi că s-a întâmplat cu celălalt când ai făcut asta?”
Poate că aici începe, de fapt, dezvoltarea personală a adultului. Nu cu promisiunea că vom deveni părinți sau educatori impecabili. Ci cu disponibilitatea de a ne observa propriile reacții înainte de a încerca să le corectăm pe ale copilului. Pentru că îi cerem copilului să învețe să-și gestioneze emoțiile, să tolereze frustrarea, să accepte un „nu”, să-și recunoască greșelile, să repare și să mai încerce o dată.
Ar fi greu să ne imaginăm că el poate învăța toate acestea doar din ceea ce îi spunem. Are nevoie să le vadă și în noi. Nu perfect. Dar suficient de des încât să știe că și adulții se opresc, se gândesc, își schimbă părerea, recunosc când gresesc sau când nu știu, și continuă să învețe.
Cu drag de educație, a lor și a noastră,
MG
Comments
Post a Comment