M-am trezit în dimineața aceasta gândindu-mă la A
Christmas Carol - Poveste de Crăciun, de Charles Dickens, o poveste
clasică, ecranizată în multe feluri, și rulată intens pe ecrane în preajma
Crăciunului. O poveste care m-a atins profund, la fel ca pe mulți dintre noi, dar care nu
cred că este doar despre a fi mai bun de Crăciun. Sau despre “magia” sărbătorii
care are toate șansele de a ne schimba radical viața.
Pe măsură ce se apropie Crăciunul, se întâmplă
ceva. Zgomotul zilelor se domolește. Ritmul se schimbă, iar odată cu el și direcția
atenției noastre. Încetinim suficient cât să ne prindă din urmă prezentul însuși.
Oamenii pe care îi iubim – uneori mai ușor de la distanță – revin în spațiul nostru apropiat. Iubirea începe să
ceară dovezi mai concrete: cadouri alese cu grijă sau pe fugă, drumuri făcute, mese
pregătite cu bucurie sau din inerție, gesturi, zâmbete, cuvinte potrivite sau
scăpate fără prea mult filtru.
Desigur, aceste prezențe nu ne vizitează doar de
Crăciun. Ele apar ori de câte ori viața încetinește sau se apropie prea mult de
noi. Crăciunul este doar un pretext — la fel de bun ca oricare altul – pentru
că adună, într-un timp scurt, oameni, așteptări, gesturi și emoții pe care în
restul anului reușim să le ținem la distanță.
În acest du-te-vino al prezentului, se strecoară și
ecouri ale altor Crăciunuri – unele senine, altele mai grele – nu ca simple
amintiri, ci ca stări care se reactivează, aproape fără să ne dăm seama.
Cei mai mulți dintre noi preferăm să credem că
trecutul a trecut. Că fostele iubiri (nu doar romantice ci sub toate formele pe
care le poate lua iubirea), dezamăgirile, fricile și dorințele noastre au fost
arhivate undeva adânc în subconștient. Uitate. Rezolvate. Depășite.
Adevărul este însă mai puțin ordonat și aranjat
decât casele noastre strălucind de curățenie.
De multe ori, Fantoma Iubirii Prezente nu vine
singură. Apariția ei le cheamă pe celelalte – surorile mai vechi, fantomele
iubirilor trecute. Apropierea, vulnerabilitatea, intensitatea momentului le
scot din ascunzători. Nu pentru că ar fi ceva greșit in prezent, ci pentru că e
suficient de viu încât să le trezească.
Cu toții suntem locuiți de fantomele iubirilor
trecute. Am să aleg această traducere a cuvântului ghost – deși există
multe altele: spirit, suflet, stafie, duh, umbră etc.
Uneori acestea dorm liniștite și ne lasă să credem
că am scăpat de ele. Alteori se trezesc la cea mai mică mișcare – un nou
început, o apropiere, o vulnerabilitate. Orice vibrație a prezentului le poate
tulbura somnul. Mai ales dacă ieșim din modul automat.
Unele dintre aceste fantome sunt frumoase. Strălucesc.
Ne zâmbesc și ne șoptesc: amintește-ți cât de bine era; ce frumos era
Crăciunul în copilărie; ce intens știam trăi în adolescență, ce bine era când
trăiau toți ai mei etc. Le păstrăm aproape, cu grijă, pentru că ne fac
să ne simțim vii, speciali.
Altele sunt mai greu de privit. Apar deformate,
incomplete, purtând răni vechi și întrebări fără răspuns. Acuză. Sperie. Ne
amintesc ce nu a mers. Ne fac precauți, defensivi, gata să fugim.
Și, în ciuda diferențelor evidente dintre ele, aceste
prezențe au un obicei comun: nu ne lasă cu adevărat să iubim liber în prezent.
Nu așa cum ne-am dori să fie iubirea. Nu așa cum visăm că ar putea fi de
data aceasta. La această masă de Crăciun. La această vizită
la părinți. În acest moment de schimb de cadouri. În această îmbrățișare.
În acest moment de prezență.
Cel mai adesea, nici măcar nu apar pe rând, ca în
poveste, ci se suprapun, se amestecă, uneori chiar în alianță cu proiecții ale
viitorului, dând naștere unui palimpsest de emoții și trăiri cu care ajungem să
nu știm ce să facem. Unii le împing sub preș, de dragul „liniștii”. Alții
încearcă să le alunge, dar se întorc din nou, și din nou, ca niște colindători încăpățânați,
care nu se lasă până nu le dai ceva. Alții le lasă libere, repetând, an de an,
aceleași drame.
Puțini știu că, atunci când apar, nu cer reacții,
ci răgaz. Că e suficient, pentru o clipă, să stai pe loc. Să reziști tentației
de a reacționa, de a explica, de a fugi sau de a corecta ceva. Uneori, singurul
lucru de făcut este să le lași să fie acolo și să le privești, ca și cum ai
urmări un film derulat cu încetinitorul. Fără grabă. Fără verdict. Să stai cu
ele. Atât. Iar în acest timp suspendat, ceva se așază de la sine.
Până la urmă, fantomele sunt neliniștitoare – nu
pentru că ar fi periculoase, ci pentru că nu aparțin acestei lumi.
Și totuși, citită cu atenție, povestea lui
Dickens ne oferă o cheie universală, valabilă oricând și în orice context. Nu
aceea de a alunga fantomele, ci de a rămâne cu ele suficient timp. De a le
privi fără grabă, de a le recunoaște, de a le lăsa să existe. Uneori, simpla
prezență deschide mai mult decât orice tentativă de corectare. Când petreci
suficient timp cu cineva, ajungi nu doar să îl înțelegi, ci și să îl iubești – chiar
și atunci când nu seamănă cu ce ai fi vrut să fie.
Iar asta ne aduce, firesc, la felul în care
învățăm să iubim. Nu prin autoritate și nici prin reguli clare, ci prin
modelare. Oricine a încercat să predea știe asta: învățarea presupune
disponibilitatea de a învăța, de a dezvăța și de a reînvăța, din nou și din
nou. De a fi deschis întrebărilor. D De a vorbi, pe rând, copilului din tine, adolescentului plin de speranțe
sau adultului rănit. De a te adapta. De a rămâne deschis. De a accepta, uneori,
că nu știi totul.
Ca o invitație adresată nouă tuturor: în acest
Crăciun, poate e suficient să privim cu mai multă blândețe fantomele iubirilor
trecute. Să fim atât de prezenți încât să facem loc pentru tot ce aduce ziua de azi, inclusiv pentru ele. Să iubim cu forțe proaspete, cu inteligența, cu deschidere, tot ceea ce este. Pe noi cei de azi si de ieri. Iubiți. Părinți. Copii. Frați. Colegi. Vecini. Prieteni. Chiar și pe cei pe care ne
este greu să îi iubim. Poate mai ales pe ei.
Dacă există o invitație care merită acceptată, de Crăciun și cu orice altă ocazie, aceasta ar putea fi, simplu: lasă-te locuit de prezența Iubirii. Așa cum vine ea.
Hristos se naște!
Crăciun fericit!
Melania Goja
Comments
Post a Comment