Pentru mine, fiecare început de an școlar era un motiv de bucurie. Îmi plăceau rechizitele mirosind a nou, caietele impecabile și etichetele scrise cu grijă. Învățasem să-mi fac singură coperțile dintr-o hârtie mai groasă, albastră - probabil de atunci mi se trage talentul de a împacheta cadouri impecabil. :)
 |
| Foto: arhiva personala |
Simt ceva din bucuria aceea a mea de copil și astăzi, când îmi întâmpin copiii la afterschool. Mi-ar plăcea să simtă și ei ce simțeam eu atunci.
Poate tocmai pentru că eu am iubit începuturile de an școlar mi-a trebuit timp să înțeleg că nu toți copiii le trăiesc la fel. Pentru un copil, prima zi poate însemna caiete noi și nerăbdarea de a-și revedea prietenii. Pentru altul poate însemna întoarcerea într-un colectiv în care nu și-a găsit încă locul. Reîntâlnirea cu materia la care simte deja că „nu se pricepe”. Teama de un profesor. Sau de un coleg. Zgomotul clasei. Trezitul dimineața. Regulile. Comparațiile. Sau pur și simplu despărțirea bruscă de libertatea verii. Același ghiozdan nou poate ascunde foarte multe emoții vechi. Și cred că aici apare una dintre capcanele noastre, ca părinți și educatori: tindem să privim începutul lor de an prin lentila propriilor noastre amintiri. Dacă nouă ne-a plăcut școala, ne mirăm puțin când copilul nu este entuziasmat. Dacă noi am suferit la școală, putem deveni vigilenți înainte ca el să fi avut măcar ocazia să-și construiască propria experiență. Dar începutul acesta nu este al nostru. Este al lor.
Iar primele săptămâni de școală nu încep, de fapt, cu materia. Încep cu adaptarea. Copilul își reconstruiește un întreg ritm de viață. Se trezește mai devreme, stă din nou ore întregi într-un colectiv, trebuie să fie atent când poate ar vrea să se miște, își găsește din nou locul între colegi, încearcă să înțeleagă ce așteaptă profesorii de la el și începe, inevitabil, să se compare din nou cu ceilalți. Toate acestea consumă energie. De aceea, un copil mai iritabil, mai obosit sau mai dornic să stea pur și simplu degeaba după școală nu este neapărat un copil „leneș” sau unul căruia nu-i place școala. Poate fi doar un copil care se adaptează. Și poate că, înainte de „Ți-ai făcut temele?”, merită uneori să existe și „Cum te-ai simțit azi?”, „Cu cine ți-a fost bine?”, „A fost ceva care ți s-a părut greu?”, „Ce ți-a plăcut?” sau „Este ceva cu care ai nevoie să te ajut? E ceva ce ai fi vrut sa faci / sa spui diferit?”. Nu pentru a transforma fiecare seară într-o ședință de analiză - uneori copiii chiar nu au chef să povestească - ci pentru a le transmite ceva simplu: mă interesează nu doar ce rezultate ai, ci și cum îți este acolo. Începutul de an este și un moment bun să observăm ce fel de susținere îi este utilă copilului din fața noastră. Nu există o singură formă de susținere bună. Un copil are nevoie de încurajare, altul are nevoie de limite. Unul trebuie ajutat să persevereze, altul să înțeleagă că nu trebuie să fie primul de fiecare dată. Unul are nevoie să fie lăudat pentru curajul de a încerca, altul să descopere că nu are nevoie de aplauze pentru fiecare lucru făcut bine. De aceea, dincolo de starea de bine, cred că merită să ne gândim și la ce fel de relație vrem să construiască, în timp, cu școala. O relație sănătoasă cu școala nu înseamnă nici „școala trebuie să fie mereu distractivă”, nici „strângi din dinți pentru că nu ai incotro”. Este undeva între plăcere, sens, datorie, efort și apartenență.
Școala ocupă foarte mult timp din viața unui copil. Ani întregi, multe ore în fiecare zi. Nu putem alege întotdeauna profesorul potrivit, colectivul ideal, materia care îl atrage sau regulile cu care va rezona. Și nici nu cred că rostul nostru este să încercăm să-i construim o experiență perfectă. Dar, cu datele existente, îl putem ajuta să facă din experiența lui școlară cât mai mult și cât mai bine posibil: să găsească lucrurile care îi plac, să învețe să treacă prin cele care nu-i plac, să construiască relații, să ceară ajutor, să-și descopere resursele și, încet, să-și găsească locul. Înseamnă, printre altele, să învețe valoarea efortului și a perseverenței. Unele lucruri nu ies din prima și nici nu trebuie să ne placă fiecare etapă ca să merite să trecem prin ea. Înseamnă și să aibă dreptul de a greși, să descopere că „nu știu încă” este foarte diferit de „nu sunt în stare”. Înseamnă să păstreze curiozitatea vie: nu doar „Ce notă ai luat?”, ci și „Ai aflat ceva care te-a surprins?”.
Educația nu este doar acumulare, ci și plăcerea de a înțelege. Înseamnă, treptat, și autonomie. Școala nu poate rămâne la nesfârșit proiectul administrat de părinți. Copilul are nevoie să-și asume, puțin câte puțin, propriile responsabilități. Și mai înseamnă ceva foarte important: să înțeleagă că educația contează. Nu doar pentru note, examene sau un viitor salariu, ci pentru libertatea de a înțelege lumea, pentru capacitatea de a alege, pentru locul pe care și-l construiește într-o comunitate și pentru felul în care învață să respecte, să coopereze, să contribuie și să gândească singur. Sunt, desigur, multe alte lucruri care merită discutate: competiția, frustrarea, raportarea la autoritate, integritatea, capacitatea de a cere ajutor sau de a primi feedback. Le voi lăsa, însă, pentru zilele următoare. Pentru început, poate este suficient să ne punem o întrebare simplă: "De ce are nevoie copilul acesta, acum, ca să-și construiască o relație sănătoasă cu școala?" Una în care, în timp, să poată spune: "Școala contează. Educația mea contează. Uneori îmi place și alteori e greu. Nu trebuie să-mi iasă totul din prima. Am responsabilități. Pot cere ajutor. Pot învăța și din greșeli. Și am un loc aici. Asta este, cred, mult mai bogat decât simplul „să-i placă școala”.
Vom avea tot anul pentru exerciții, calificative, teme, concursuri și lucruri de recuperat. La început poate că avem nevoie, înainte de toate, să-i lăsăm să-și găsească din nou ritmul și să ne amintim că începutul lor de an nu trebuie să semene nici cu începuturile noastre frumoase, nici cu cele dificile. Poate mirosi a caiete noi și a crizanteme. Sau poate se simte ca un nod în stomac. Uneori chiar si cu lacrimi. Important este să le lăsăm copiilor loc să ne spună cum este pentru ei.
Dar mai este ceva. Oricât de bine ne-am controla cuvintele, copiii ne simt atitudinea. Simt când ne temem că nu se vor descurca. Simt când privim școala ca pe un teren minat. Simt când așteptăm performanță, când suntem dezamăgiți, când nu avem încredere într-un profesor sau când, dimpotrivă, credem cu adevărat că ei vor găsi o cale. Putem juca mult teatru cu vorbele si gesturile. Cu starea noastră interioară, mult mai puțin.
Așa că poate merită să facem, la începutul acestui an, un mic experiment și cu noi înșine: să privim cu atenție, dar fără să anticipăm toate problemele. Să fim disponibili, fără să ne grăbim să intervenim. Să observăm, fără să transformăm fiecare dificultate într-un semn că ceva nu merge bine. Să păstrăm ochii deschiși și, în același timp, să avem încredere.
Încredere nu că totul va fi ușor. Nu că vor avea numai profesori potriviți, colegi buni sau rezultate pe măsura așteptărilor. Ci că vor putea învăța să se miște prin toate acestea. Că vor greși și vor repara. Că uneori vor avea nevoie de noi și alteori vor găsi singuri soluția. Că își vor construi, încet, felul lor de a fi elevi, de a învăța, de a aparține și de a merge mai departe.
Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem transmite fără să-l spunem niciodată direct:
Te văd. Sunt aici. Și am încredere că îți vei găsi drumul.
Cu drag de educație, a lor și a noastră,
MG
Comments
Post a Comment