Fine Lines

Pentru mine, fiecare început de an școlar era un motiv de bucurie. Îmi plăceau rechizitele mirosind a nou, caietele impecabile și etichetele scrise cu grijă. Învățasem să-mi fac singură coperțile dintr-o hârtie mai groasă, albastră - probabil de atunci mi se trage talentul de a împacheta cadouri impecabil. :)  Foto: arhiva personala Îmi plăcea și toamna care venea odată cu școala: crizantemele, ochiul boului, lumina mai puțin arzătoare, mirosul aerului mai rece dimineața. Ciorapii albi, pantofii de obicei noi, uniforma, codițele. Curiozitatea. Entuziasmul. O iubeam pe doamna învățătoare. Mă înțelegeam bine cu colegii, în ciuda firii mele introvertite și a convingerii unora dintre ei că eram, într-un fel sau altul, privilegiată. Pentru mine, începutul școlii era o promisiune. Poate de aceea am ales să devin profesor.       Simt ceva din bucuria aceea a mea de copil și astăzi, când îmi întâmpin copiii la afterschool. Mi-ar plăcea să simtă și ei ce simțeam eu atunc...

  Copiii au nevoie și de momente în care nimeni nu încearcă să-i „educe”, să-i „învețe” sau să-i „dezvolte”.  Știu, poate părea contraintuitiv. Trăim într-o vreme în care vrem să le oferim copiilor cât mai mult: limbi străine, sport, arte, ateliere, jocuri educative, activități pentru creativitate, inteligență emoțională, dezvoltare personală. Să-i ținem cât mai ocupați, să nu stea pe telefon, să nu piardă timp prețios, să învețe cât mai multe lucruri. Le încărcăm programul și avem sentimentul liniștitor că ne-am făcut datoria față de ei. Și toate acestea pot fi foarte bune. Dar există și un risc.  Atunci când organizăm fiecare minut al copilăriei și încercăm să-i modelăm pe copii după chipul și asemănarea noastră - și, haideți să recunoaștem, facem asta adesea - riscăm să descoperim foarte târziu cine ar fi fost copilul dacă l-am fi lăsat și să aleagă, să încerce, să greșească, să descopere singur.  Când fiul meu era mic și a vrut să facă fotbal, n-am fost deloc înc...

     Când am deschis afterschool-ul, aveam o imagine destul de idealizată despre ceea ce înseamnă un mediu educațional bun. Eram o mama cu copii mici, si vise mari despre cum o sa schimb lumea pentru ei.      Credeam că, dacă îi asculți pe copii, dacă îi respecți, dacă le vorbești cu răbdare și îi ajuți să înțeleagă ce simt, vor deveni, aproape firesc, mai cooperanți, mai empatici, mai rezonabili.   Visam un loc unde nu voi fi nevoită să ridic vocea, unde totul este cânt și armonie, unde ne jucăm frumos și răbdarea este singurul ingredient-cheie care face învățarea copiilor posibilă.      Numai că realitatea copiilor e mult mai... vie .      Se tachinează. Se necăjesc. Repetă exact comportamentul despre care ai vorbit ieri. Știu foarte bine regula și totuși o încalcă. Uneori îl exclud din nou pe același copil. Alteori pare că au înțeles ceva profund la ora două și la două și un sfert fac exact contrariul.    ...

„Cum a fost azi la școală?”  Este o întrebare simplă. Atât de simplă încât uneori nici nu ne dăm seama cât de important este mesajul din spatele ei: școala ta contează pentru mine. Ceea ce înveți contează. Progresul tău contează.  Nu vă mulțumiți cu un simplu „Bine”, „Așa și așa” sau „Am desenat, am cântat, am scris”. Încercați să mergeți puțin mai departe: „Ce ai aflat azi și nu știai ieri?”, „Ce ți s-a părut greu?”, „Ce ți-a ieșit mai bine decât te așteptai?”, „Ce ți-a explicat doamna și ai înțeles abia azi?”, „Ai făcut vreo greșeală din care ai învățat ceva?”, „Ce ai vrea să-mi arăți din ce ai lucrat?” Nu e nevoie de un interogatoriu la întoarcerea de la școală. :) Uneori ajunge o singură întrebare bună, pusă cu interes adevărat. Copiii simt foarte repede diferența dintre „te întreb pentru că trebuie” și „chiar sunt curioasă ce s-a întâmplat în lumea ta astăzi”. Copiii înțeleg ce este important și din atenția pe care noi, adulții, o acordăm lucrurilor. Dacă ne interesează c...

      Foto: Profimedia Images Ne mutaserăm dintr-un sat din secuime într-un sat de lângă Brașov, într-un miez de decembrie înghețat. Până atunci fuseserăm singura familie vorbitoare de română din sat, într-un loc unde nu exista școală românească. Tata era fericit. În sfârșit ajunsese să slujească într-un sat românesc, cu tradiții și obiceiuri vechi, așa cum își dorise. Iar copiii lui puteau face școală cum se cuvine. Mutarea a fost în grabă. Casa trebuia primenită, lucrurile aranjate, iar programul din Postul Crăciunului era intens. De brad și-au amintit prea târziu. Pe atunci, brazii nu se găseau pe toate drumurile, ca astăzi. În familia noastră, ca în mai toată zona Covasnei, tradiția era ca Moș Crăciun să ne aducă și bradul. Îmi amintesc, copil fiind, că bradul era ca un personaj – musafir special de sărbători la noi în casă, pe care abia îl așteptam. Ne fascinau steluțele ce pâlpâiau delicat în brad – nu ostentativ-agresiv, ca majoritatea instalațiilor de azi. Pe atun...

M-am trezit în dimineața aceasta gândindu-mă la A Christmas Carol - Poveste de Crăciun , de Charles Dickens, o poveste clasică, ecranizată în multe feluri, și rulată intens pe ecrane în preajma Crăciunului. O poveste care m-a atins profund, la fel ca pe mulți dintre noi, dar care nu cred că este doar despre a fi mai bun de Crăciun. Sau despre “magia” sărbătorii care are toate șansele de a ne schimba radical viața.   Pe măsură ce se apropie Crăciunul, se întâmplă ceva. Zgomotul zilelor se domolește. Ritmul se schimbă, iar odată cu el și direcția atenției noastre. Încetinim suficient cât să ne prindă din urmă prezentul însuși. Oamenii pe care îi iubim – uneori mai ușor de la distanță – revin   în spațiul nostru apropiat. Iubirea începe să ceară dovezi mai concrete: cadouri alese cu grijă sau pe fugă, drumuri făcute, mese pregătite cu bucurie sau din inerție, gesturi, zâmbete, cuvinte potrivite sau scăpate fără prea mult filtru. Desigur, aceste prezențe nu ne vizitează doar de Cr...