 |
Știu, poate părea contraintuitiv. Trăim într-o vreme în care vrem să le oferim copiilor cât mai mult: limbi străine, sport, arte, ateliere, jocuri educative, activități pentru creativitate, inteligență emoțională, dezvoltare personală. Să-i ținem cât mai ocupați, să nu stea pe telefon, să nu piardă timp prețios, să învețe cât mai multe lucruri. Le încărcăm programul și avem sentimentul liniștitor că ne-am făcut datoria față de ei. Și toate acestea pot fi foarte bune. Dar există și un risc.
Atunci când organizăm fiecare minut al copilăriei și încercăm să-i modelăm pe copii după chipul și asemănarea noastră - și, haideți să recunoaștem, facem asta adesea - riscăm să descoperim foarte târziu cine ar fi fost copilul dacă l-am fi lăsat și să aleagă, să încerce, să greșească, să descopere singur.
Când fiul meu era mic și a vrut să facă fotbal, n-am fost deloc încântată. Mi-era teamă că va învăța de la băieții mai mari cuvinte și comportamente nepotrivite, că va deveni mai agresiv. Așa că am insistat cu chitara, cu actoria, cu cursurile de dezvoltare personală. Și s-a descurcat minunat. Și i-au prins bine. Până când doamna cu care făcea dezvoltare personală prin teatru mi-a spus foarte simplu: „Vorbește toată ziua despre fotbal. Are energie cât casa. Lasă-l la fotbal.” Și mă bucur că am ascultat-o. Am învățat ceva important: nu îmi pot ghida copilul numai spre locurile pe care le cunosc eu.
Să nu vă imaginați că am învățat imediat lecția asta. :) Am învățat-o privindu-l. Văzând cum ceva în el se relaxează, cum ceva se așază și altceva începe să crească. Pasiunea pentru fotbal i-a fost frântă în pandemie. Astăzi practică un alt sport. Îi place, este bun în ceea ce face și, mai ales, este fericit practicându-l.
Nimeni din familia noastră nu a fost sportiv. Valorile în jurul cărora ne-am construit au fost educația, munca, învățarea, corectitudinea. Acolo aveam repere. Acolo știam ce să încurajez și cum să ghidez. Și, pentru că am ales să-l las să facă sport în ciuda prejudecăților mele, el a devenit, într-un fel, deschizător de drumuri în familia noastră.
Pentru că uneori copilul vede o potecă pe care noi n-am mers niciodată. Rolul nostru nu este să-i spunem că nu există sau că este greșită doar pentru că nu știm noi unde duce. Copilăria are nevoie și de loc pentru ceea ce nu am planificat, nu am prevăzut, nu am anticipat - pentru ceea ce, pur și simplu, nu ne-a trecut nouă prin minte.
Iar unul dintre aceste spații este joaca liberă: timpul în care copilul poate alege, inventa, încerca și descoperi fără ca noi să-i scriem scenariul dinainte.
E adevărat, joaca liberă este mai greu de gestionat decât o activitate organizată. Mai ales într-un afterschool. La o activitate, copiii sunt ocupați. Sunt relativ docili. Știm unde este fiecare și ce are de făcut. E liniște. În joaca liberă se negociază reguli. Se fac și se desfac alianțe. Cineva vrea mingea. Altul nu vrea să-l primească în joc. Cineva trișează. Cineva pierde. Cineva vine cu ochii în lacrimi: „Nu știu cum să fac să se joace cu mine.” Sunt mici conflicte și mici suferințe. Foarte reale. Și foarte utile.
Acolo copilul descoperă că libertatea lui se termină unde începe libertatea celuilalt. Că oamenii nu respectă întotdeauna regulile cu care el a fost învățat. Că nu va fi întotdeauna ales primul. Că nu toată lumea îl va plăcea. Descoperă că uneori trebuie să negocieze. Alteori să cedeze. Alteori să spună „nu”. Și, câteodată, să accepte un „nu” și să-și caute alt joc.
Învață că prima impresie contează, dar că se poate înșela. Că acel copil care luni i s-a părut imposibil poate fi miercuri un partener minunat de joacă. Învață că relațiile dintre oameni sunt diverse, nuanțate și imprevizibile. Nu merg după un scenariu gata învățat. E nevoie de prezență, de deschidere, de flexibilitate și de capacitatea de a-l vedea și pe celălalt.
Și, poate mai ales, învață să suporte frustrarea. Să piardă. Să aștepte. Să mai încerce. Să nu primească imediat ceea ce vrea. Să descopere că o dorință neîmplinită nu este o catastrofă și că o emoție neplăcută poate fi traversată.
Rezistența la frustrare nu se construiește eliminând toate frustrările din viața copilului. Se construiește trecând, în siguranță, prin frustrări mici și suportabile. Astăzi este mingea pe care n-a primit-o. Mai târziu poate fi examenul care nu i-a ieșit, prietenul care l-a dezamăgit, proiectul la care trebuie să mai muncească, facultatea la care poate nu intră din prima sau un refuz pe care nu îl poate transforma într-un „da”.
Lucrurile nu au ieșit cum mi-am dorit. Mă doare. Și totuși pot merge mai departe. Este una dintre acele achiziții care nu se văd într-un caiet, nu primesc notă și nu pot fi bifate într-un program de activități. Dar valorează enorm.
Poate că, uneori, tocmai asta înseamnă să-i ajutăm să crească: să le oferim repere, educație, activități și ghidaj - dar să lăsăm și câteva poteci netrasate de noi. Ca să aibă unde să se descopere singuri.
Cu drag de educație, a lor și a noastră,
MG
Comments
Post a Comment